Cimitirul ce intunecat ramane 
acum,
Pe sub umbra mortilor, pe sub umbra boltilor,
Deopotriva-l ocolesc cei ce pragu-i l-au calcat,
Mai demult, in trecut ori in prezent,
Cand eu azi nu mai traiesc…
Numai eu in mod ciudat,
L-am adorat neancetat
Si cu pas grabit, nefiresc, pripit,
Ma grabeam in bratele-i sa ma topesc, sa ma odihnesc.
In bratele-i prietenoase ce cu drag ma mangaiau,
Cand, plimbandu-ma adesea langa cripte innegrite,
Ii spuneam durerea ce ma apasa
Si incet ma ucidea…
Azi, cand lumina ochilor mi s-a stins,
Sunt asemenea unui vis ce candva l-am venerat,
Dorindu-l ne-ncetat
Dar, acum cand l-am aflat,
In zadar vreau sa-l refac.
Copyright© 2010, https://1kiwigirl.wordpress.com. All rights reserved.
One Kiwi Girl 
Moartea face parte din viata, se poate muri de o mie de ori dar cel ce invie e acelasi cu cel ce a murit?E mai sarac sau mai bogat?
Te referi la moarte in sensul de suferinta profunda nu? La „renasterea” ce are loc dupa ce ai atins pragul cel mai de jos? Doar asa inteleg comentariul tau…