In noapte

Cateva randuri, scrise si publicate in revista liceului, in stilul lui Cioran.

„E liniste…o liniste profunda. Vantul adie usor, cuprinzand in miscarea lui palidele frunze care cad, parca tresarind, pe pamantul uscat si insetat, satul de crudele amagiri.

Curand o sa inceapa ploaia…se simte, se simte in aer mireasma sa imaculata.

Sufletele intunericului, fiintele noptii, adulmeca aerul cu miros de praf…

Da! Au pus stapanire pe noi, pe visele si sperantele noastre si nici nu stim. O…dar ele, fapturile noptii, scurma intunericul cu botul lor infometat. Praf, respira praf si setea de-o mangaiere le mistuie. Toate luminile s-au stins. E intuneric si ochii ma dor.

Sunt eu…aceeasi. Dar singura oare ?! Ce ciudata si ce banala este viata. Cand suferinta ne cuprinde in lungile-i si dureroasele-i brate, stim ca am putea sa o oprim dar…mi-am prelungit-o mereu. Stiam ca dupa aceea, dupa ce lacrimile imi vor fi secat, voi renaste, voi avea iar sperante, iluzii si cel putin pe moment, le voi crede realizabile. Fiordul durerii…in inima mea. Adanc inradacinata suferinta imi scutura zilele, asemenea ruginiilor frunze ce cad rapuse, insangerand pamantul. Stropi cristalini uda incet pamantul uscat si obosit de framantarile mele. S-a pus ploaia…Mi-as dori sa fiu singura, singura intr-un castel sinistru, pe o insula intunecata de toate grijile, sperantele si dezamagirile oamenilor. Si totusi…

Daca o mana m-ar strange incet, ghicind in ea intelegere si iubire, o dragoste netarmurita mi-ar umple sufletul pentru mine, pentru viata, dar in primul rand pentru fiinta ce m-a scos din intunericul gros si rece.

Fapturile…fapturile suferinde se plimba haotic, intovarasindu-ma in nesomn…Doar noaptea, libertatea le poarta pe aripile-i de matase, in necunoascut…Sub imensitatea absoluta a cerului, fiintele intunericului sunt stapane. Dominand, inainteaza in noapte

Dar eu? Ar trebui sa dorm. Da, ar trebui, insa o necrutatoare insomnie ma aduce in pragul disperarii. Nocturne senzatii imi limpezesc gandirea pana la simplificarea absoluta a ritmului organic si ascendent al ontologiei.

Insangerati, ascutitii colti ai deziluziei se infrupta din palidele amagiri ce ma incalzeau, le jupoaie, le scutura de putina viata ce se mai scurgea prin venele lor si parfumata lor seva, se revarsa imbalsamand pamantul…Se crapa de ziua si aburi umezi se ridica din sufletul pamantului…Muribundul intuneric se retrage, fuge…fuge de luminoasele raze ce imi invelesc triumfatoare palizii obraji…Si somnul nu mai vine…

Acum, dupa o alba noapte, totul pare mai banal. Atat de banal…”

Copyright© 2010, https://1kiwigirl.wordpress.com . All rights reserved.